Spune-mi tu cand vom fi

Iubirea asta mă sufocă și vreau să respir.

Spune-mi tu cand vom fi si trage plapuma păcatelor noastre peste mine. Si lasă-ma sa trăiesc departe de tine, sub stelele translucide deasupra capului. Da-mi voie sa respir, sa trăiesc, sa simt, sa transpir prin toti porii iubirea făcută scrum din cauza neatenției tale. Despica-ma in doua. Dar fa-o in cel mai subtil mod. Scoate-mi inima și pune-o pe perfuzii purolente. Hrănește-o. Dar nu cum ai făcut-o pana acum cu durere, teama, confuzie și dispreț.

Calcă-mi sufletul in picioare și zidește-l precum a făcut Manole cu Ana. Sunt sigura ca stii despre ce vorbesc. Sigur ai auzit povestea, dar ce nu știi tu este ca sufletul meu are o opacitate ieșită din comun și se va slei printre cărămizile reci, bătute de vânt și dor. Degeaba îl vei tencui artistic.

Inima mi se zbate in piept precum un cutremur sfârșit prin cruzimea vremii și voi avea pericardiocenteza. Oh, dragule, termen greu de dus pentru tine. Dar vei afla in cele din urma ca am murit irigata de dorul care-ți striga numele prin fiecare globula care umbla tămpa după mirosul hainelor tale.Spune-mi tu cand vom fi

Corpurile noastre nu uită metafora durerii viscerale, n-apucam sa ne mai spunem cât ne doare, fiind o durere resimțită la nivelul oaselor fracturate de mercantilismul și dimorfismul dezumanizării. Mi-ai confundat absenta cu prezenta și asa ai ajuns sa-mi intoxici existenta.

Tu, mascul alfa ce ești, m-ai dezmembrat de tot ceea ce înseamnă om. Am fost surda, muta și oarba. Prea infima pentru tine. M-ai descompus minutios, sub lumina patimilor ascunse, mi-ai strivit fiecare bucățică sfințită cu amar, lăsându-ma împrăștiată pe asfaltul inconsecvent al finisajelor noastre care uneori ne roade.

Ai fi vrut sa ma adun eu, sa ma recompun precum puzzle-ul pe care-l făceai când erai mic și care îți dădea dureri de cap. Am rămas in urma, in umbra ta, greu fiindu-mi sa-mi revin, asta pana când iubirea ta toxica mi-a ajuns la os, mâncând din el, trecând dincolo de ceea ce înseamnă oseina și făcând ravagii in carne. Structura mea interna a rămas suspendată de o rețea de nervi isterici, sensibili doar la atingerea ta.

Nu-s nimic din ce ai vrea tu sa fiu, însă din sânge, resturi și cenușă, orice ființa umană poate renaște. Carnalitatea ta îmi inunda toti pereții organelor vitale cu gânduri murdare și nu-mi e rusine sa recunosc ca încă te aștept dimineața cu cafeaua facuta și cu micul dejun la pat, iar seara o înec intr-un pahar de vin alb demi-sec, precum plecarea ta anapoda din camera noastră. Suntem goi, suntem desculți și urlam de fericire, dar ce facem acum cu ura dintre noi doi?

Hai sa-ți mai spun ceva: ura nu se instalează dintr-o data, ci treptat, in zile, luni și ani de zile, iar dacă tu stai și plangi in pumni, te târăști pe coate și jelești pereții efemeri, nu faci decât sa accentuezi asta, iar mai târziu ura va musca din amândoi, încrezătoare ca se va putea simti lihnita, asa-zisa plenitudine gastrica, iar noi vom fi dezolați, intr-un dezastru absolut al carapacelor noastre plapande.

Am fost construiți sub forma de lumânare și ne-am aprins, dar spre deosebire de candela mediocra, am ales pentru cine sa ne facem scrum, zugrăvindu-ne temeinic in culoare de scandal, cu aceleași vise încununate m-ai trădat. Îmi doresc o moarte orgasmică, sălbatică și dementa. Pe masura mea.

Spune-mi tu cand vom fi si fa-ma sa văd limpede cusătura dintre sufletele noastre și sa înțeleg ca unitatea este data de doua părți. Doua inimi, doua suflete, doua trupuri și doua lumini mocnind după senzatiile pulsatile ale corpurilor noastre.

Distribuie acest articol!!!
Sunt Andreea Dumitrașcu și va mulțumesc pentru atenția și timpul acordat acestui articol. Sper sa va regăsiți in rândurile scrise de mine și va aștept la cât mai multe articole!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *